Tocmai am ajuns in Bucuresti dupa un drum ingrozitor dinspre Galati, cu un tren accelerat(de-ăla albastru cu etaj). Pe stramtul meu scaun de plastic, fara priza, fara cunoscuti in jur, dar cu un morman de bagaje oriunde incercam sa ma intind un pic, nu puteam face altceva decât să vizualizez actiunile mele din acel moment pana in pat. Desi nu se prevedea nimic distractiv pe o scara normala a placerii, doar gandul ca o sa ajung perfect intins la mine in pat, ma insenina. Dupa ce am ajuns in gara, doar pentru a mai antrena un pic atmosfera, am inceput sa-mi etalez talentul de schior facand slalom pe peron printre ceilalti calatori. Nu aveam un motiv anume sa ma grabesc, dar uneori se pare ca motivul vine alergand.
Ajuns in metrou, sprijinit de usa de vizavi, era r3dblue, un amic pe care nu l-am mai vazut de vreo 6 ani cred. Ne-am salutat, ne-am updatat unul altuia situatia vietii, apoi el a coborat la prima statie. O surpriza placuta, imi zic, nu te intalnesti in fiecare zi cu o cunoastinta atat de veche. Realitatea ține să mă contrazică însă! La cativa metri de mine statea colega care a stat in spatele meu la capacitate. Evident nu m-a recunoscut, dar improspatandu-i memoria si-a amintit conversatiile, de dinaintea examenelor, din cele 3 zile marcante de la sfarsitul clasei a VIII-a, singurele in care ne-am si cunoscut. Urmeaza statia cu peronul pe partea dreapta, iar eu am apucat doar sa aflu ca e la jurnalism.
Nu-ți stiu numele colegă de la capacitate, dar dacă realitatea vrea sa te contrazica si pe tine si ajungi sa citesti asta, iti urez o viata placuta in continuare si la revedere!